am scris mereu... jurnale, eseuri, scrisori... ganduri insirate pe caiete frumoase sau pe foi acum de mult ingalbenite de vreme. dar niciodata nu mi-am dorit atat de mult sa scriu ca acum. vreau sa scriu pentru tine, maria, pentru ca mi-e frica sa nu uit. mi-e teama ca in valtoarea vietii am sa uit bucuria acestor 9 luni de sarcina, toate sentimentele au sa dispara, inlocuite de altele si altele noi. au trecut 25 de saptamani de cand tu maria, ai prins viata, 22 de cand am aflat ca tu cresti in mine, 18 de cand ti-am auzit pentru prima data inimioara batand, 10 de cand te-am vazut tinand un degetel in gurita. pe 8 ianuarie ai capatat un nume: maria. pe 13 ianuarie te-am simtit prima data miscandu-te, delicat si firav. dar oare cand am simtit cu adevarat miracolul care mi se intampla? cand ai inceput sa devii lumina calauzitoare a vietii mele, gandul cel dintai? iarta-ma maria, deja am inceput sa uit. imi amintesc doar ca incet, incet ai inceput sa imi umpli sufletul, mintea, trupul. orice as face ma gandesc la tine. si parca toate grijile mi-au devenit mai putin importante, problemele mai putin impovaratoare, iubirile mai putin iubiri. in schimb zambesc mai des, vorbesc mai bland, mi-e sufletul mai usor si ochii mai senini.
asta scriam, pe un forum, pe data de 1 martie 2007. a trecut de atunci mai bine de un an. un an in care tu ai venit pe lume, mi-ai zambit, ai ras in hohote, ai stat in funduletz si te-ai ridicat in picioruse, ai inceput sa faci primii pasi... un an in care, desi am trait mai mult decat in toti cei 30 de pana acum, nu am scris nimic. nici un cuvant despre tine. nu am gasit cuvintele potrivite sa-mi descriu bucuria, mandria, dragostea si tot amalgamul de sentimente care le insoteste. acum stiu ca nu am sa uit nimic niciodata. dar vreau ca atunci cand vei fi mare sa afli si tu toate astea. si daca nu vom apuca vreodata sa depanam amintiri in casuta alba din munti, pe care tatal tau ne-a promis-o, sper ca macar vei citi, candva, aceste randuri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu